Știți, momentele acelea în care ne simțim trași în interior între ce simțim și ce dictează logica … Un câmp de luptă.
Și dacă nu e vorba de o luptă ci de o întâlnire, o conversație imperioasă de avut?
În ședințele IFS (Internal Family Systems) încetăm să ne opunem acestor două voci. Imediat ceva magic se întâmplă. Ca și un cer senin după o ploaie bună.
- Respirăm diferit.
- Găsim în interior un spațiu sigur în care calmul, luciditatea, intuiția se completează.
- O decizie care părea imposibilă ieri devine evidentă. Un nod se desface singur.
Pentru a accesa acest spațiu, acceptăm să ne simțim puțin pierduți la început …
Admitem că ambele voci pot avea dreptate, fiecare în felul ei.
Când încetam să ne agățam de o singură direcție, dialogul interior devine fructuos, devine o adevărată, prețioasă busolă. Ne conduce acolo unde e miezul dificultății.
Cu cât încetăm să ne divizăm intre «ce trebuie să fac» și «ce mi-aș dori să fac», cu atât cream condițiile unui răspuns autentic; al nostru, din profunzimea ființei nu din aspecte ale personalității condiționate.
Graba de a tranșa rapid ne împiedică să vedem soluția.
Basculăm între îndoiala creativă și îndoiala care paralizează.
Gândurile trec mai degrabă în categoria celor «a gândi împotriva sa», dată fiind realitatea că mentalul detestă necunoscutul și face tot ce poate să mențină ce cunoaște. Întrebarea bună în situația asta este «cine gândește?».
Dacă ascultăm o singură parte, ne putem îndoi în permanență, până pierdem total reperele. Creativitatea e la zero, sterilă.
Important e să vedem mai larg, cine mai e implicat în conflict, că să eliberăm strânsoarea sistemului protector și să avem claritate.
O decizie nu va fi regretată doar dacă am ascultat toate părțile implicate.
Altfel, mai devreme sau mai târziu, paralizia decizională duce la criză existențială, fugă de realitate, dependențe.
Pentru ego e riscant să pornești în aventura asta, a introspecției. În realitate este un act de eliberare. Traversând fricile, vidul, chiar dacă ne scutură, paradoxal, se mai întâmplă și alte lucruri: ne simțim vii, prezenți, focul interior arde, avem compasiune pentru toate părțile și puțin câte puțin recâștigăm acea încredere primordială, despre care vorbesc majoritatea tradițiilor spirituale.
Disconfortul este pasager, în serviciul vieții mele.
Ce mă evită să simt? Ce mă evită să simt, să trăiesc, daca mă poziționez? Ce mă evită să traversez? Ce mă evită să tranșez? Ce refugiu îmi oferă?
Dacă ascultăm cu bunavoință și curiozitate, dacă alegem să nu fugim de zona încețoșată, unde nimeni nu are ultimul cuvânt, să stăm între cele două voci, fară precipitare ? … Acolo se întâmplă ceva nou: viața ne surprinde!
- Acolo îndoiala devine creativă.
- Înțelepciunea se dezvăluie, nu are nevoie de aderare la nici o parte.
- Răspunsul devine evident.
- Dilema între inimă și creier nu e nici de tranșat, nici de ales, este despre a onora o conversație între cele două.
Atunci calea se deschide, e luminoasă, naturală, simplă.
Taoiștii o numesc «wu wei». Cea mai mare forță este deseori capacitatea de a nu forța. Noi suntem obișnuiți (condiționați) ca schimbarea să fie rapidă, spectaculară, că necesită efort și voință.
Ne fixăm obiective ambițioase, planuri în detaliu, ne armăm cu determinare. Din păcate, terminăm repede, epuizați, descurajați, judecandu-ne sever.
A nu forța, această non-acțiune luminoasă este exact ceea ce în IFS (Internal Family Systems) numim timp în care Sinele adună consistență. Prezența sa în centrul ființei noastre face să apară o noua cale de transformare, ca o sămânță gata să încolțească, pentru că are condițiile propice. Această abordare nu neagă acțiunea, din contră, sugerează o acțiune care emerge din natura profundă și nu din sistemul protector.
Nu voi înceta să te îndemn să faci tu experiența, altfel, toate rămân povești frumoase.
Dacă abordarea mea rezonează cu tine, iți recomand să citești pe blog tot ce am scris deja despre IFS (Internal Family Systems).
Pe curând, cu bucurie!