Sursa : Jean Pelissier
Text tradus integral din scrisoarea 89, «Elogiu micilor morți»
Vara încă arde cu toată puterea ei. Zilele sunt calde, uneori sufocante … Dar deja se aud tunete în depărtare. Ele vin să potolească excesele, să răcorească pământul, să pregătească aerul mai ușor al zilelor care vor urma.
Ne aflăm într-o perioadă de tranziție: încă scăldați în abundența verii, dar deja cu privirea îndreptată spre toamnă. Medicina traditională chineză ne învață că aceste tranziții sunt foarte importante. Ele ne reamintesc că viața este mișcare, că nimic nu rămâne neschimbat.
Acest lucru este valabil și pentru noi: pentru a avansa, trebuie să știm să renunțăm.
Să renunțăm la vechile noastre obiceiuri, la iluziile noastre liniștitoare, pentru a primi noul. Aceste mici renunțări ne ușurează și ne deschid către renaștere.
«Tot ce trăiește e sortit să moară. Dar tot ceea ce moare este destinat unei alte vieți.»
François Cheng
Există morți care nu sunt Sfârșitul. Morți dulci, invizibile, tăcute, dar indispensabile, morți care sunt de fapt treceri, transformări, antene, ștafete ale existenței. În fiecare moment murim puțin și asta, din fericire !
În medicina tradițională chineză viața este mișcare și tot ceea ce stagnează moare cu adevărat.
Paradoxal, pentru a continua să trăim trebuie să învățăm să murim, să murim pentru vechile noastre obiceiuri, pentru vechile noastre tipare, pentru iluziile noastre liniștitoare.
La fiecare 7 ani corpul nostru se reînnoiește complet, celulă cu celulă se descompune, se reconstruiește, se adaptează, uită, o ia de la capăt. Nu este o metaforă, este un fapt biologic și profund spiritual.
Natura nu face economie de atașament: ea taie, elimină, pentru a înflori mai bine.
Înțelepții taoiști observă anotimpurile pentru a înțelege viața: primăvara – elan, vara – plinătate, toamna – încetinire, iarna – retragere și dizolvare. Așa merge viața, așa mergem și noi. Cu adevărat trecem prin aceste patru anotimpuri la scara unui an, a unei zile, uneori chiar a unei singure respirații.
În fiecare dimineață un nou suflu, în fiecare seară o mică moarte. Somnul, întoarcerea la yin profund, o repetare a plecării noastre finale.
Moartea înca nu-și dezvăluie adevărata natură: nu este un punct final ci o tranziție.
Ne este frică să murim, dar uităm că murim neîncetat: la fiecare gând abandonat, la fiecare privire schimbată, la fiecare emoție depășită ceva în noi se termină.
Asta face loc la viață, viața nu vrea să rămânem împietriți.
Tao ne arată calea, înțelegem că a pierde nu este întotdeauna sinonim cu declinul, ci adesea cu extinderea.
Înțelepții din vechime știau că trebuie să știm să murim pentru a renaște; de aceea riscurile trecerii, inițierile, riturile, marile dureri sau marile bucurii erau întotdeauna percepute ca morți simbolice, iar cel care traversa prin ele revenea schimbat, uneori chiar iluminat.
Fiecare zi poate poate fi trăită ca o viață întreagă. Omul se naște la răsărit, se lansează spre zenit, încetinește la apus, se întinde la venirea nopții, apoi o ia de la capăt, iar și iar.
Nu este nevoie să așteptăm moartea pentru a învăța să murim.
Să lăsăm să moară așteptările noastre rigide, voința noastră încordată, amintirile noastre saturate.
Să facem loc în minte pentru viață, pentru un spațiu nou în care să circule Hun – conform medicinei tradiționale chineze, sufletul psihic sau eteric, găzduit de ficat, responsabil de inteligență, memorie, intuiție, planificare și organizarea vieții.
Hun este sufletul mișcării, cunoaște dansul ciclurilor, zboară când îl reținem, se întoarce când îl eliberăm, se hrănește cu micile sale morți acceptate.
Și dacă în loc să ne temem de sfârșit, de moarte, am învăța să o frecventăm ca pe un tovarăș, ca pe un companion de drum lung? Ea ne învață arta impermanenței, eleganța detașării, noblețea reînnoirii, pentru că ea, moartea, nu ne ia viața, ci îi reînnoiește sensul …
Închei cu invitația de a renaștere în fiecare zi, cu primăvara sufletului, în ciuda doliilor și metamorfozelor. Există o promisiune că în spatele fiecărei mici morți înflorește o viață nouă.
„Vino! Dimineața să te găsească pe munți!” – Victor Hugo
Acest elogiu să vă însoțească la sfârșit de vară, ca o briză liniștitoare după furtună.
Să vă ajute să acceptați impermanența cu încredere și blândețe.
Vă mulțumesc pentru prezența voastră fidelă și binevoitoare pe acest drum al conștiinței.
P. S.
Gabi Radulescu