1 septembrie. Toamnă. Am avut întotdeauna o relație specială cu toamna.
Pentru că atmosfera ei, într-o zi însorită, atinge o nostalgie pe care o cunosc, e în mine dintotdeuna.
Anul asta o simt ca pe o dorință de a pune lucrurile la punct.
Să mă clarific, să mă reajustez, să simplific.
Îmi amintește de zonele neclare pe care încă nu am îndrăznit să le abordez, de buclele neîncheiate pe care le car de la o toamnă la alta, care încă așteaptă un final adevărat: fie mă ocup acum, fie îl reportez și îl vizitez peste x luni, fie nu mă mai interesează și se închide pe loc.
Toamna asta îmi doresc să-mi luminez prioritățile.
Simt că ceva vrea hotărât să se așeze.
Mai puțină dispersie, mai multă prezență.
Este ca și cum lucrurile s-ar rearanja la locul potrivit: nu neapărat acolo unde m-aș fi așteptat, ci acolo unde funcționează. Și asta este prețios.
Și tu? Ce ai putea simplifica în această toamnă, pentru a regăsi puțin mai multă fluiditate?
Și dacă mai puțin … ar conta mai mult?
Eu mă deschid la idei concrete, la cuvinte mai precise, mă clarific fără a controla exesiv.
Și tu? In ce domeniu ai nevoie să simplifici lucrurile? Ce cuvânt, ce acțiune, ce „da”, sau ce „nu” ar putea schimba totul?
Auzi și tu o voce care iți spune «Vezi că aici nu ai terminat!»?
De ce crede vocea asta că e important să termin? Ce înseamnă pentru ea să finalizez cu adevărat? Pot să investighez cu blândețe și curiozitate?
Cum să ofer ceea ce e mai viu, uman din mine?
Ce pot iubi cu putere și să-l ofer în același timp?
Doar căldura inimii mele.
Cum să avansăm împreună?
Ce sămânță să udăm împreună zilele acestea, la început de toamnă?
Și dacă începutul anului școlar nu ar însemna să o luăm de la capăt… ci să ne întoarcem la noi înșine?
Să facem diferența între așteptările lumii și ceea ce șoptește în surdină inima.
Toamna ne amintește că există lucruri pe care nu le mai putem purta. Angajamente devenite prea grele. Idei pe care le-am crezut ale noastre … și care nu ne mai seamănă.
Curățarea interioară este marea curățenie de toamnă. Acel moment special în care înțelegem că a spune nu în afară înseamnă a ne spune da în interior.
Mi se rafinează gândirea, am chef să organizez ceea ce este neclar, să pun ordine în idei, proiecte, dorințe. Toamna asta îmbrățișez claritatea care luminează, nu cea care taie cu toporul.
Mai puțin control și mai multă înțelegere a ceea ce mă animă.
Prima data simt toamna și ca un impuls de pornire, și că o invitație de a mă așeza pe pământ, cu toate ale mele în jur, să aleg cu ce vreau să merg mai departe.
Ce nu mai vrei să faci din inerție?
În loc să te grăbești, să te întrebi ce contează cu adevărat?
Eu, în toamna asta, vreau să alerg mai puțin și să mă contopesc în Cel Mai Mare decât mine, din interiorul meu. Pentru că în final, nici o acțiune, nici o reușită nu are valoare daca nu este fructul unei aspirații profunde.
Un singur pas pentru astăzi, la fel și mâine, în direcția a ceea ce mă împlinește.
Putem să ne gândim la ieri, la acum două ore sau să ne proiectăm în viitor.
Corpul și materia trăiesc în prezent, singură mintea vagabondează.
Putem să ne imaginăm viitorul sau să ne amintim trecutul și să simțim o mulțime de emoții … Dar nu putem să mâncăm săptămâna viitoare, să respirăm peste două luni, să bem apă peste o lună sau să nu dormim toamna asta.
Totul se întâmplă practic și material în momentul prezent.
Toamna asta sunt atentă la coerența alegerilor mele.
Revin în prezent de 1000 de ori pe zi, dacă e cazul. 30 de secunde mă opresc, respir și mă concentrez pe ce e bun pentru mine.
Păstrez încrederea în prezent, las să se materializeze lucrurile în ritmul lor natural. Știu din interior că asta se întâmplă deja.
Mulțumesc fiecăruia în parte, mulțumesc pentru mesajele primite și că ați descărcat cel mai mic pas posibil, adus la zi.
Iar cei care încă nu ați făcut-o, nici o grabă, el așteaptă liniștit momentul în care veți simți că asta e potrivit să faceți: să încetiniți, să aveți răbdare, să doriți – mai mult decât orice – să mergeți până la capătul capacității de a vă iubi și de a aprecia viața.