Violența lui “cine vrea, poate!”

“Cine vrea, poate!”. De câte ori am auzit asta, din copilărie până astăzi? Daca e și cazul tău, o altfel de privire asupra subiectului ti-ar putea fi de folos.

Concret, ești pe cale să încerci ceva, nu reușești, apoi spui unui prieten, sau părintelui, unui coleg sau partenerului de viață. Tu, cu toată sinceritatea, mărturisești ce nu iți iese iar celalalt te privește, … și-apoi găsește cea mai bună strategie pe care e capabil să o aleagă, spunandu-ți “…, cine vrea, poate!”.

Fiecare dintre noi știm cum am trăit astfel de momente. Eu le-am încasat ca pe un șoc; simtintu-mă judecată, evaluată și incapabilă. Forța acestei expresii transformată în valoare absolută, care spune că dacă ai voință, ai obligatoriu și mijloacele necesare să îndeplinești ce ți-ai propus, duce la concluzia că dacă nu reușești, nu ai voință. Și începe coșmarul. Peste ceea ce vine din exterior, se activează ceea ce s-a imprimat în noi. Unele dintre aspectele noastre interioare se trezesc stimulate și ne șoptesc că da, suntem zero, incapabili.

M-am întâlnit cu situația acesta mică fiind, apoi s-au înlănțuit ocaziile fară să le mai țin socoteala. Aceste situații au culminat în perioadele în care eram la rândul meu acompaniată de persoane resursă, ghizi, care încercau să-mi stimuleze capacitatea de a mă depăși. “Cine vrea, poate!”, devenise ordinea de zi. Când nu reușeam ce îmi doream, era clar: nu am voință. Pe lângă că nu reușeam și ce îmi producea asta, mai puneam un strat de vinovăție și rușine pentru că era evident, nu aveam voință …

M-am maltratat multa vreme, crezând că acesta e adevărul. Așa se face că o credință care te limitează devine lege universală, din păcate vehiculată și prin lumea celor spirituali. Mai grav, când avem anumite capacități și totuși trăim sub sabia lui “cine vrea, poate!”. În cazul meu, eram chiar recunoscută pentru capacitatea de a mișca munții, de a merge până la capăt atunci când majoritatea ar fi renunțat. Când făceam cu ușurință foarte multe lucruri.

Daca ție iți este ușor să faci ceva (ai deci competențe) poți fi tentat să îi spui cuiva care nu reușește acel lucru: “știi, de fapt nu e complicat! În final, dacă chiar vrei, poți!”.

Așa mi-am înveninat zeci de ani din viață. Fără să fi integrat un minimum de modestie; simplu, …, nu reușesc. Nu pentru că sunt nulă, nu pentru că nu am voință ci pentru că nu am mijloacele necesare! Pentru că în realitate asta e: deseori avem aspirații dar ne lipsesc mijloacele de a le îndeplini!

De două zile mă gândesc să scriu despre acest subiect cu intenția clară: daca este o singură persoană care îl va citi și va găsi ușurare, misiunea acestui articol este îndeplinită! Pentru că altfel, ne putem tortura o viață.

Ei bine, am avut de curând doua săptămâni de vacanță cum nu am mai avut niciodată. Fiind planificată de multă  vreme, mi-am făcut o mulțime de planuri pentru aceste două săptămâni. Ce s-a intâmplat? Aproape nimic din ce mi-am propus! Așa au trecut 10 zile.

În a 11-a zi, am simțit că în sfârșit, acesta poveste “cine vrea, poate!”, a făcut turul la mine, e integrată și aduce marele dar al celui mic, modest. Cea care avea atâta voință, perseverență, și era recunoscută pentru asta, a lăsat garda jos.

În expesia “cine vrea, poate!”, accentul îl punem pe voință. În realitate, accentul trebuie pus pe “cine”. Cine e cel care vrea? Cine e cel care poate sau nu poate?

Din momentul în care am descoperit “sistemul familial interor” și lucrul cu multiplele noastre aspecte interioare, fascinația nu m-a părăsit. În lumea noastră interioară nu suntem singuri!

Aspectul din noi care vrea, nu e același cu aspectul din noi care poate!

Aspectul din noi care dorește  sănătatea fizica, emoțională, mentala, spirituala (indiferent ce, ceva virtuos pentru noi, poate fi în orice domeniu) e altcineva decât partea din noi care dorește calm, destindere, lejeritate, fluiditate și care nu are elan să facă efort, sau nu are deloc resurse.Pentru mine, eliberarea de acesta tiranie a început acum câțiva ani, când m-am angajat într-un parcurs în Comunicare Nonviolentă și m-am inițiat la IFS (Internal Family System). Si continuă in fiecare zi …

Așa se face că în a 11-a zi de vacanță am înțeles că tot sistemul meu interior are nevoie de blândețe. De “dulceață”. Așa că mi-am cumpărat un dulce preferat pe vremuri și l-am mâncat fară mustrări, ținând cont că am dus un război lung cu zaharul până l-am scos complet din viața mea. Rezultatul e fascinant: în ultimele 4 zile am făcut 80% din ce mi-am propus!

Când suntem angajați în dezvoltare personală, sau pe o cale spirituală, cu cât avem conștiința mai lărgită, cu atât mai mult e terifiantă tirania lui “cine vrea, poate!”. Pentru că suntem conștienți că ce facem nu contribuie la ce ne dorim, în același timp aspecte din noi nu au resursele necesare, în același timp, alte aspecte din noi, “foarte spirituale”, vor apărea și vor crea presiune, rușine, vinovăție. Cert este că în numele lor nu vorbește Sinele Înalt. Sinele Înalt are compasiune, înțelegere, curiozitate pentru celelalte aspecte și ce se trăiește, are claritate despre ce se întâmplă.

Deci întrebarea cheie este “cine vrea?”.  Pentru că la un moment dat, constatăm că exista o instanță în noi, mai mare, mai puternica decât aspectele noastre interioare. O numiți cum vreți, Sine Superior, Sine Înalt, Dumnezeu, Viața, Suflet, … Când acesta instanță superioara vrea, atunci se face!!

Când Sufletul vrea, da, se poate, pentru că își exercită suveranitatea și totul se aliniază: persoana, locul, momentul.

Eu am experimentat asta când am vrut să slăbesc, când am vrut să fac sport regulat, când am vrut să mă țin de un curs, sa incep si sa termin un proiect, sa renunt la zahar si lactate, sa fiu in pat inainte de 23h, etc.

M-am trezit în cea de-a 11-a zi din vacanța de 14 zile simțind clar cum acesta instanță supremă se redresează în mine! Ca un suveran care apare, se asează pe tron și spune: trecem la treabă, acum! Și tot sistemul interior se conformează, nici o obiecție. Ce s-a întâmplat? Nu am făcut nici un act eroic de voință și totul e ușor, fluid, în bucurie. Eu (personalitatea) nu am făcut nimic. S-a redresat în mine ceva, fară voință mea, s-a făcut voința lui și eu am avut toate mijloacele și resursele necesare să fac tot ce mi-am propus.

Încă o data basculată toată viziunea de mine, de ceilalți, de viață! Să admit că eu nu fac mare lucru … Ceva îmi dă mijloacele, sau nu. Că voința mea e doar o parte din sistem, un fel de șef de echipa de muncitori interiori, care se crede instanța supremă. Când mă indentific cu șeful de echipă, încerc, fac cum pot mai bine. Și dacă nu reușesc, stiu că Sinele Înalt are un alt plan. Am încredere, nu mai produc violentă și suferință. Pot să mă destind.

Să nu crezi cumva că pledez pentru a nu face nimic când nimic nu se leagă! Pledez pentru a nu te forța, ceea ce e diferit de a face efort. Să te forțezi te va costa energie și gustul nu o să-ți placă. Invers, să faci un mic efort duce la o mică satisfacție care iți dă elan să mai faci un mic efort, s.a.m.d.

(apropos, dacă nu ai descărcat materialul gratuit despre cel mai mic pas posibil, e pe aici: Cadoul tau la inscrierea pe site)

Între a nu face nimic și “cine vrea, poate!” mai există calea de mijloc:

  1. Devii conștient că există ceva în tine care iți dă, sau nu, resursele de care ai nevoie să-ți împlinești voința, elanul care te traversează.
  2. Esti puternic în acțiune, lejer asupra rezultatului. Faci cum poți mai bine și dacă nu iese, nu-ți spui că nu ai voință suficientă.
  3. Încerci mâine! Fiecare dimineață în care ne trezim e un miracol! In fiecare zi poți încerca, verifica dacă mica voință a șefului de echipă coincide, e acordată cu cea a instanței supreme din tine.

Am terminat vacanța în bucurie, am câștigat în modestie, în fraternitate cu toți cei care vor dar nu reușesc. 4 zile în care nu am făcut nici un efort să duc la bun sfârșit planuri pentru 14 zile.

Gestionarul interior, șeful de echipă, procurorul general (aspecte interioare), Sinele meu Înalt (care se manifestă în persoana mea) , Sufletul meu (nemanifestat, nelimitat, știe, pune jaloane, are intenție clară pentru experiențele din viața mea) s-au luat de mână. Ce ușurare, ce sărbătoare! În astfel de momente reușim să facem “miracole” în viața noastră. Lucruri care ne frământă de ani de zile poate, dintr-o dată, găsesc rezolvare. Clar că nu voința a operat ci ceva mai înalt, care ne-a traversat in acele momente.

Te las cu invitația de a face un mic pas, cum poți, cu resursele de care dispui. In același timp lasa loc, spatiu, astfel încât cel mai mare decât tine să te poată vizita, traversa. Validează-ți micile reușite. Renunță să tot crești și să te ameliorezi; cand nimic nu se misca, ceea ce aduce rezultate durabile este autorizarea de a fi mic.

“Facă-se voia Ta” îl cheamă pe cel mai mare decât tine să te redreseze. Apoi dormi. Mâine dimineață vei ști dacă e momentul potrivit. Sau poimâine. Nu mai contează; important e că ai încetat să mai produci suferință.

Mulțumesc că mă citești. Nu ezita să comentezi articolul, să împărtășești experiența ta. Și să partajezi cu prieteni, dacă consideri că aduce claritate.

Pe curând, cu bucurie,

Daniela Jula

1 Comments

  1. Cristina

    Am exclamat de cateva ori in sinea mea “DAAA” in timp ce citeam articolul. Nu m-am gandit vreodata la semnificatia sloganului “Cine vrea, poate” (apropos, mi-ai adus aminte de o reclama TV din anii ’90 care se incheia cu “Daca vrei cu adevarat, poti!”).

    Felul meu de a pune in cuvinte cam acelasi mesaj e sa facem lucrurile cu relaxare, fara a ne crampona de un rezultat final definit in cele mai mici amanunte si nici de un termen batut in cuie, iar in timpul procesului sa ne permitem sa… orice. Fara sa ne judecam. Daca ceea ce facem tine de vointa, tine de ceva exterior noua (prin “noi” intelegand acel Sine Inalt), iar asta se vede in fortarea de care spuneai. Cand faci ceva cu bucurie si fara sa simti ca te strangi in interior, cred ca e semn ca Tu esti cel care actioneaza – in armonie cu Universul. Atunci simti ca zbori, dificultatile/problemele/piedicile se transforma in incercari primite cu deschidere, tot atunci vine si inspiratia, iar drumurile ti se deschid si ele.

    Ceea ce ai scris mi-a adus o vedere mai larga si ma simt mai alerta (in sensul relaxat al cuvantului) in a incerca sa disting intre vointa si avant interior. Multumesc!

Adăugare comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *