În ultimele zile ale anului se simte un fel de suspin colectiv.
Nu întotdeauna îl observăm. Dar este suficient să ridicăm puțin capul: unii simt să incetinească pașii, alții se precipită, conversațiile se schimbă, aerul pare mai greu sau mai cald, în funcție de zile. Ceva încearcă să se așeze, prin orice mijloace.
Nu este momentul să pornești mai repede la drum sau să devii altcineva. Este momentul să te regăsești pe tine însuți, așa cum iți regăsești casa, după o lungă absență.
Sfârșitul anului trezește un amestec de emoții care nu se încadrează întotdeauna în categorii. Oboseala acumulată, nevoia de odihnă, poate un strop de nostalgie, alteori o bucurie discretă pe care nu o putem numi.
Obiceiul ar fi să căutăm o explicație. De ce acest sentiment? Ce nu este în regulă? Ce ar trebui schimbat? Emoțiile nu au întotdeauna nevoie de sens pentru a fi legitime.
A fi emoționat de o amintire, atins de un gest, destabilizat de o tăcere… toate acestea au locul lor. A-ți permite să simți pur și simplu creează deja o formă de blândețe interioară. O căldură liniștită, ca o cameră în care intri fără a trebui să dai explicații.
Suspinul lui decembrie trebuie traversat.
Se vorbește mult despre „a face bilanțul”, ca și cum ar trebui să ne așezăm și să numărăm succesele, eșecurile, alegerile bune și rele. Și eu mi-am tot făcut bilanțul, de-a lungul anilor. Chiar dacă era profund, tot bilanț era.
Acum simt să spun că un an/o viață nu este un tablou contabil. Este o traversare. O mare aventură. O succesiune de dorințe, preferințe, exigențe, impulsuri, pauze, surprize, ocoliri, paliere.
Ceea ce merită privit nu este ceea ce ar fi trebuit să se întâmple, ci ceea ce ne-a permis să mergem mai departe, chiar și în momentele în care nu eram în cea mai bună formă.
Poate o prietenie. Un obicei simplu. Un loc care ne-a făcut bine. O decizie luată din impulsul inimii. Poate chiar ceva care ne-a rănit, dar care ne-a învățat să ne cunoaștem, să ne respectăm, ne-a dezvăluit câte resurse interne avem.
A privi anul ca pe o călătorie calmează presiunea. Nu mai este vorba de a fi perfect, ci de a fi viu.
Când ne gândim la ceea ce ne-a susținut pe parcursul unui an, ne gândim mai întâi la lucrurile mari. Cu toate acestea, adesea sunt micile lumini tăcute care ne-au ținut cu adevărat barca pe linia de plutire.
Un zâmbet neașteptat. Un râs spontan. Un mesaj primit la momentul potrivit. O seară în care ne-am simțit surprinzător de liniștiți. O discuție de la inimă la inimă. O carte. O persoană care a fost lângă noi exact când și cât am avut nevoie. Un înger.
Nu sunt detalii nesemnificative, sunt fire invizibile care țes în interior. Ne reamintesc că viața nu trebuie să fie spectaculoasă pentru a fi adevărată.
A onora aceste mici lumini înseamnă a recunoaște că am fost susținuți, chiar și în umbră. Că am trecut prin asta, nu singuri, ci însoțiți, uneori fără să ne dăm seama.
Până acum 5 ani, când ideea de a publica despre îngeri s-a născut, mă simțeam foarte responsabilă. Responsabilă de tot ce simțeam, vedeam, trăiam, responsabilă de tot ce îmi apărea în cale.
Cea mai prețioasă învățătură cu îngerii este aceea că pot să fac alianțe! Ce ușurare …
Astăzi simt că noul an nu mai îmi cere, nu mai așteaptă rezoluții mari, plan de acțiune și un nou «eu».
Nu mai sunt necesare. Au avut rostul lor, nu-l mai au azi.
Simt doar să mă pregătesc în interior, ca și cum acolo va sosi în curând un prieten drag. Un spațiu în care, privindu-ne în ochi, tinându-ne de mână, o să putem să spunem: putem începe anul așa cum suntem.
Anul nou nu are nevoie de perfecțiune. Are nevoie de prezență, de atenție. Are nevoie să ne acordăm o șansă.
În acest moment atât de special, în care oboseala drumului parcurs se amestecă cu speranța unui an care se apropie, vreau să iți spun atât: să privim cu tandrețe poveștile care ne-au modelat, nu pentru a ne închide în ele, ci pentru a recunoaște forța discretă născută din ele.
Respiră, revino în centru.
Text inspirat, tradus și adaptat din Le Monastère.